Feeds:
Articole
Comentarii

Este o asociaţie care reuneşte persoane implicate în educaţia non-formala a copiilor cu probleme sociale. A deschis un Centru de zi în Casa Tineretului din Câmpina şi despre activitaţile sale puteţi citi pe http://www.aisidupascoala.ro. De câţiva ani, Asociaţia Inima Sfânta a lui Iisus sprijina copiii amarâţi din municipiul nostru. Dascalii şi psihologii care colaboreaza cu A.I.S.I., lucreaza zilnic cu 50 – 60 de copii de vârsta preşcolara şi scolara. Aceştia provin din familii sarace. Unii sunt crescuţi de bunici, alţii doar de un parinte. Cert este ca aproape toţi traiesc sub limita saraciei, în condiţii inumane de cele mai multe ori. În timp ce în şcolile din Câmpina unii elevii îşi bat joc de cornurile şi iaurturile pe care le primesc zilnic, copiii care frecventeaza Centrul A.I.S.I. ar fi fericiţi,  daca cineva s-ar gandi şi la ei şi le-ar oferi aceste lucruri. În fiecare zi, Paolo Gozzo, preşedintele A.I.S.I., îi transporta pe copiii din cartierele marginaşe ale urbei, la Centru, sa înveţe carte, muzica, pictura. Este cea mai buna dovada ca omenia nu-i doar o vorba, ci o atitudine de considerat! Paolo este italian, dar a invaţat limba noastra şi a ales sa traiasca aici doar de dragul misiunii de a lumina copiii de la vârste fragede pentru a avea un viitor mai bun. Trebuie sa recunoaştem faptul ca, în general, românii nu-şi prea dau osteneala sa gândeasca în perspectiva şi sa considere educaţia o prioritate. Strainii au creat la noi centre educaţionale şi ne-au dat lecţii. Din punctul meu de vedere, lecţia pe care Paolo şi echipa lui ne-o ofera este de luat în seama. Copiii nu trebuie sa cerşeasca. Copiii trebuie sa înveţe sa descopere lumea şi pe ei înşişi, frumos, cu rabdare şi înţelegere din partea adulţilor responsabili. Noi, oamenii, avem o conştiinţa, gândim şi e de-a dreptul inuman sa nu vibrezi la privirea nevinovata a copilului folosit ca sursa aducatoare de venit. La Câmpina, Consiliul local şi Primaria sprijina Centrul prin darea în folosinţa gratuita a unui spaţiu. Este un act benefic pentru comunitate. Exista şi sponsori, dar puţini, din pacate, care susţin activitaţile întreprinse de A.I.S.I. Cred ca puţini câmpineni au aflat despre şcoala dupa şcoala pe care o ofera gratuit Centrul condus de Paolo Gozzo. Cu certitudine au aflat directorii şcolilor şi liceelor din localitate, dar, iaraşi, din pacate, aceştia sunt foarte reticenţi în a colabora cu A.I.S.I. Şi nu cred ca în instituţiile lor nu sunt copii cu probleme sociale, care ar putea beneficia de ajutorul asociaţiei. Dupa cum nu cred ca vreunul dintre directori a vizitat Centrul de la Casa Tineretului. Din punctul meu de vedere, opera facuta de A.I.S.I este admirabila şi merita toata atenţia noastra.

 

 Sâmbata, 23 octombrie, Irène Heirens, guvernatorul cluburilor „Richelieu” belgiene, vine pentru a şasea oara la Câmpina. În seara zilei respective, va avea loc o reuniune a Clubului Richelieu Hasdeu din localitate, urmata de o cina în casa sculptorului câmpinean, Alfred Dumitriu, la care vor lua parte personalitaţi înscrise în club. Duminica, la invitaţia Clubului Richelieu Carmen Sylva, preşedintele (prof. Marilena Valeanu) şi vicepreşedintele (dr. Jenica Tabacu) clubului câmpinean, împreuna cu doamna Heirens vor participa la o acţiune culturala, pe Drumul Vinului, cu destinaţia Urlaţi. Acolo, sunt programate doua vizite deosebite: la Crama Urlaţeanu (unde grupul va lua prânzul, precedat de o degustare de vinuri) şi la Conacul Bellu, un muzeu a carui atractivitate este binecunoscuta iubitorilor de frumos.

La Castelul „Julia Hasdeu” a ajuns în urma cu doi ani un câine trist, slab şi temator. În ciuda constituţiei sale înalte, l-am numit Carabuş. I-am dat de mâncare şi nu a mai plecat. S-a întremat şi s-a ataşat de noi de parca ar fi fost aici dintotdeauna. Anul acesta, am zarit la nişte tomberoane un caţeluş de vreo doua luni şi l-am adus la muzeu ca sa-i fie bine. Carabuş l-a adoptat imediat. Şi pentru ca a avut noroc, i-am pus puiului un nume simbolic: Norocel. Era vesel şi jucauş aşa cum sunt toţi la vârsta aceea. Un ghemotoc alb cu câteva pete maronii, dolofan şi mâncacios. L-am dus la medicul veterinar, l-am vaccinat, l-am deparazitat, i-am dat vitamine şi totul era bine. Pâna în ziua când a fost otravit…Şi a murit în chinuri groaznice, deşi speram din tot sufletul sa nu se întâmple acel deznodamânt. Am fost muţi de durere, ca atunci când pierzi un prieten. Daca ar şti ce înseamna o asemenea experienţa, oamenii fara inima poate s-ar replia şi ar încerca sa fie buni. Carabus a suferit şi el şi ne-a aratat o proba de … omenie. Da, câinii au sentimente. Unii dintre noi, oamenii, însa, nu. Din pacate!

 Împrejurarile au facut sa intru în posesia unei carţi a lui Ion Caraion, pe care o doream de foarte mult timp : « Insectele tovaraşului Hitler ». Ştiam ca fusese publicata în 1982, la Munchen, în limba româna. În anii dinaintea Revoluţiei nu avea cum sa apara în România, fireşte, din cauza conţinutului sau, iar dupa decembrie 1989, probabil ca acelaşi conţinut deranja puterea nou instalata. Astazi, reeditarea ei în ţara de origine a autorului ar însemna o binemeritata recunoaştere a omului de litere, mare patriot şi observator al timpului sau, a carui viaţa a fost pe nedrept mutilata de acţiunea „insectelor” securiste. Ion Caraion, poet, traducator, eseist de o profunda sensibilitate şi ziarist, a adunat în cele zece capitole ale carţii, tumultul existenţei umane sub forţa destructiva a terorii impuse de un sistem social-politic care considera omul, şi în special creatorul, un pericol în calea siguranţei sale, demn de a fi eliminat fara urme şi fara remuşcari, atunci când acesta depaşea limitele fixate prin cenzura. Societatea româneasca, dominata de raul raspândit de puterea proaspat instalata dupa 1944, pierdea valori umane ce-ar fi putut încrusta urme adânci în cultura autohtona, în timp ce alte personaje, sub ameninţare sau din varii interese, alegeau sa serveasca umil cauza regimului comunist, aidoma unor „curteni” servili. Puterea reprezentata de Ceauşescu şi ai sai se manifesta în plan social şi de aici în toate direcţiile sub forma diversiunilor, relei credinţe, minciunilor, rasismului, şovinismului. Limbajul lui Ion Caraion este, pe buna dreptate, dur, zdrobitor, la adresa dictatorului şi a celor care-l urmau în planurile de distrugere nu doar a „osaturii” partidului, ci a societaţii întregi. Raspunsurile lui Caraion, cuprinse în interviurile din carte, sunt tranşante şi adevarate strigate de revolta faţa de pecinginea comunista şi chiar faţa de incapacitatea cetaţenilor de a reacţiona la extinderea unei plagi purulente, capabile sa infecteze şi sa anuleze pâna şi cele mai sigure simţuri. Destinul lui Ion Caraion a fost cumplit de tragic! Creatorul şi-a vazut aripile frânte, dar a continuat sa zboare şi sa poarte lumina chiar în întunericul închisorilor în care a fost aruncat şi condamnat la moarte sau la munca silnica pe viaţa. Dispreţul faţa de moarte, caracteristic eroului român, l-a facut sa o învinga! În 1981, Ion Caraion parasea ţara pentru o lume în care omul era valorizat pentru ceea ce reprezinta şi nu era haituit, traumatizat, umilit. Dar dezradacinarea în fapt,  nu în spirit, a avut un cost: dorul de România şi de o societate normala, acasa. O societate în care mânuitorii cuvintelor sa nu fie omorâţi cu bestialitate, inculţii, proştii, „acefalii” sa nu se cocoaţe pe scaunele puterii oricare ar fi ea, iar intelectualii, oamenii de caracter sa-şi afle locul meritat prin eforturi şi munca.

…e undeva, între dealurile din apropierea Râmnicului Sarat. Are un nume frumos: Valea Salciei. Acolo, la bunicii din partea tatalui, mi-am petrecut vacanţele. Bunica şi bunicul aveau suflete nobile şi traiau în armonie cu toata lumea. Departe de civilizaţia moderna, în casuţa lor modesta din mijlocul unei gradini de basm, luminata serile de lampa cu gaz, şi-au dus batrâneţile cu demnitate, aşteptând doar clipele revederii celor şase copii, cinci baieţi şi o fata. Avusesera şaisprezece copii, dar zece murisera-n pruncie. Bunica îi pomenea la toate sarbatorile, iar vara, de Sfânta Maria, la 15 august, aduna rude, apropiaţi şi saraci la o masa întinsa în curtea larga, în capul careia statea totdeauna preotul. De fiecare data, ma emotiona grija cu care pregatea bucatele, colaceii şi coliva, numind fiecare prunc mort când le împarţea cu lumina. Copil fiind, nu-mi dadeam seama de durerea pe care o purta în suflet. Era un ritual cu care ma obişnuisem, la care asistam cu bucurie. Curtea se umplea de nevoiaşi care aşteptau pomana bunicii. Nimic nu trebuia sa perturbe masa dedicata morţilor. Nici vremea, nici vreo gluma nepotrivita. Totul decurgea armonios, în consonanţa cu motivaţia pomenirii. Cu doua zile în urma m-am reîntors la Valea Salciei, dupa douazeci de ani. Bunicii au murit de foarte mult timp. Casa lor a ramas o amintire frumoasa. Astazi, doar câţiva copaci sunt singurii martori ai vremurilor de atunci: corcoduşul în care ma urcam de zeci de ori pe zi, nucul impunator din mijlocul gradinii, salcâmii… Am stat în gradina respirând aerul reavan, privind în jur şi amintindu-mi cu drag de ce-a fost odata. Revedeam cu ochii minţii fetiţa aşezata în iarba, cu o carte în mâna sau cu capul în poala bunicii, ascultând poveşti din vremea razboiului. Cautam cu privirea locul unde, la o masuţa rotunda, pe un scaunel cu trei picioare, şedeam aşteptând fiertura de gaina cu taiţei de casa, specialitatea bunicii, pe care o mâncam din strachina cu lingura de lemn. Când am parasit gradina, am simţit un soi de împacare cu mine. Îmi dorisem sa ajung acolo şi am împlinit dorinţa. A doua zi am mers la cimitir, în vârful dealului, şi am închinat gândurile mele celor care au ştiut sa fie bunicii ideali!

 Fara a fi influenţata de reflectarile în mass-media legate de învaţamântul românesc, am avut destule prilejuri de a vedea cu proprii ochi realitatea. E trista, foarte trista! Destul de rar mi-a fost dat sa întâlnesc modelul de profesor pe care îl ştiam din anii mei de şcoala. E adevarat, vremurile se schimba, dar principiile trebuie sa ramâna pentru a forma oamenii, adulţii de mâine. Daca un profesor nu ştie sa se exprime în limba româna, deşi a absolvit un masterat, te-ntrebi cum de a trecut prin şcoli înalte? Cine i-a dat girul pentru a-i învaţa pe alţii? Este inadmisibil ca un absolvent de facultate, mai ales cel cu specializare în limba şi literatura româna, sa nu cunoasca reguli elementare de ortografie şi numele clasicilor noştri. Deplâng modul în care se învaţa carte în România. Şi ma gândesc ca am avut şansa de a avea profesori extraordinari, riguroşi şi pasionaţi. Ceea ce vad astazi este monstruos şi jalnic. Mulţi dintre profesorii de azi sunt plini de infatuare ca au ajuns în vârful piramidei, fara prea multa munca, pregatindu-şi referatele şi licenţele, eventual masteratul, copiind cu neruşinare de pe INTERNET, fara a cunoaşte eforturile cercetarii. Şi-atunci, de ce sa ne mai întrebam care este motivul pentru care copiii de azi, în general, nu mai citesc şi trateaza cu superficialitate temele şcolare?

Am spus-o când aveam doi ani de experienţa în muzeografie, o spun şi astazi, dupa cincisprezece ani de când lucrez într-un muzeu: el poate fi bine administrat doar de catre autoritaţile locale în raza carora funcţioneaza. Cel mai bun exemplu (iertaţi-mi, va rog, lipsa de modestie!) este Muzeul Memorial « B.P.Hasdeu » din Câmpina. Pâna în anul 1999, aceasta instituţie facea parte dintr-un lanţ de muzee (vreo zece) aflate în subordinea Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Pentru a ilustra modul în care era administrat voi spune urmatoarele: 1. bunurile muzeului erau expuse în vitrine fara sistem de încuiere şi inestetice ; 2. când ploua, ploua şi în muzeu, infiltraţiile de apa producând mari pagube picturii murale; 3. muzeul nu dispunea de sistem de alarmare ; 4. nu exista paza în timpul zilei ; 5. serviciul de marketing muzeal era foarte slab : doua-trei vederi cu alte muzee şi câteva carţi care nu aveau nici o legatura cu Hasdeu (precizez ca angajaţii muzeului le carau în sacoşe de la muzeul din Ploieşti); 6. pentru întreţinerea curaţeniei în spaţiul muzeal produsele folosite nu erau niciodata suficiente, încât de multe ori le aduceam de-acasa ; 7. nu exista nici calculator, nici macar o banala maşina de scris, iar materialele de birotica erau atât de puţine încât ne descurcam fiecare, dupa putinţa ; 8. arhiva şi biblioteca instituţiei erau depozitate în condiţii insalubre, chiar periculoase, într-o casa darapanata, în care rozatoarele şi insectele erau prezente ; 9. nu se faceau achiziţii deoarece nu se alocau niciodata fonduri pentru acest scop ; 10. acţiunile culturale se organizau cu susţinere aproape integrala din sponsorizarile pe care le solicitam oamenilor de afaceri din zona ; 11. nu dispuneam de servicii moderne de ghidaj deoarece nu exista susţinere financiara pentru acest lucru. 12. grupurile sanitare erau infecte. Ma opresc aici, deşi aş mai putea enumera aspectele negative. Pentru mine, un muzeograf la început de drum, a lucra în Muzeul Memorial « B.P.Hasdeu », în asemenea condiţii, însemna sa spun un « text » vizitatorilor şi, eventual, sa ma odihnesc lecturând ceva sau uitându-ma pe pereţi pâna la terminarea programului. În acele împrejurari nu faceai muzeografie. Pentru ca muzeografia nu se reduce la rescrierea unor liste, inventare, fişe şi îndrumarea turiştilor. Dupa ce Muzeul Memorial « B.P.Hasdeu » s-a desprins din acel lanţ rigid şi nefuncţional (la 1 ianuarie 1999), trecând în proprietate şi administrare locala, lucrurile s-au schimbat radical. Nimic din ceea ce a fost odata prost nu mai exista. În opinia mea, serviciul de marketing muzeal este excelent, concurând şi, poate, întrecând muzeele naţionale, gen Peleş. Serviciul de îndrumare a publicului prin audioghiduri şi infotouch este de nivel occidental, iar paza şi protecţia bunurilor de patrimoniu este impecabila. Muzeul este dotat cu calculatoare, copiator, televizoare, video, DVD-player, casetofon, panou de proiecţie, retroproiector etc. Cele mai bune programe de inventariere a documentelor şi carţilor sunt utilizate de personalul muzeului nostru. Se face cercetare, se publica rodul acesteia în carţi şi nu de-acum, ci de zece ani încoace. Totul funcţioneaza perfect, fiecare om din muzeu ştiind ce are de facut. S-au facut reparaţii şi restaurari care au costat peste cinci miliarde de lei vechi. S-a introdus sistemul de încalzire centrala. Pentru a-ţi da seama de diferenţa, trebuie sa vizitezi neaparat muzeele care au ramas în lanţul amintit, având multe probleme. Comparaţia duce clar la ideea ca cea mai buna soluţie este trecerea instituţiilor muzeale în administrare locala, fiind vorba aici şi de un real patriotism. Cel puţin eu asta am simţit de unsprezece ani de când fac muzeografie în adevaratul înţeles al cuvântului.

 Ziua de 2 Iulie este totdeauna speciala la Castelul Julia Hasdeu. In fiecare an organizam, la aceasta data, prelegeri, lansari de carte, expoziţii şi recitaluri muzicale. Anul acesta, cinci expoziţii au fost vernisate şi trei carţi au fost lansate cu mare succes la public. Un public foarte numeros pentru o zi de vineri, la prânz. Bucuria ne-a fost mare atunci când seara, cu ocazia Galei Concursului Internaţional de Interpretare violonistica „Cornelia Bronzetti”, în castel, francezul Guy Hoedts şi nemţoaica Jenny Abel s-au înţeles în limba româna. Deşi fiecare cunoştea limba celuilalt, au preferat sa vorbeasca româneşte. Daca Hasdeu ar fi trait, ar fi fost încântat. Undeva, am citit ca savantul nu a dorit sa-i fie tradusa opera tocmai pentru a-i determina pe doritori sa inveţe limba noastra. Guy Hoedts, cercetator la INALCO (Paris), este coautor al carţii „La Mort des Ceauşescu” împreuna cu Catherine Durandin. A vizitat castelul în 1997 şi de-atunci, fascinat de cele vazute şi auzite, a început sa studieze limba şi civilizaţia româneasca, desavârşindu-şi studiile la Sorbona şi la INALCO (Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale). Din anul 2001, vine cu placere şi bucurie la aproape fiecare ediţie a „Sarbatorii celor 2 Iulii”. Jenny Abel, violonista, a susţinut în urma cu câţiva ani un recital la Castel în compania Corneliei Bronzetti. Pe 2 iulie 2010, s-a aflat la Câmpina în calitate de membru al juriului concursului amintit mai sus.

Vineri, 2 Iulie, de la orele 11.00, Castelul „Julia Hasdeu” gazduieşte a douazecea ediţie a Sarbatorii celor 2 Iulii. În fiecare an, pe 2 Iulie, parcul castelului se umple de oameni veniţi din toate colţurile tarii şi chiar din strainatate pentru a lua parte la un program cultural deosebit. Pregatirile au început demult şi pe site-ul muzeului nostru (www.muzeulhasdeu.ro) gasiţi conţinutul programului conceput de organizatori. Va asteptam cu drag!

 Duminica, 13 iunie, fostul premier a vizitat Castelul “Julia Hasdeu”. Cuvintele scrise în Cartea de Aur a muzeului ramân marturie a trecerii sale prin Câmpina. Le redau aici cu gândul ca edificiul câmpinean a fost şi ramâne în atenţia celor care vor sa-l cunoasca : « Sunt impresionat de acest castel şi istoria sa. Mulţumesc celor care au grija ca aceasta istorie sa ramâna vie în sufletul nostru ».