Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2010

 Împrejurarile au facut sa intru în posesia unei carţi a lui Ion Caraion, pe care o doream de foarte mult timp : « Insectele tovaraşului Hitler ». Ştiam ca fusese publicata în 1982, la Munchen, în limba româna. În anii dinaintea Revoluţiei nu avea cum sa apara în România, fireşte, din cauza conţinutului sau, iar dupa decembrie 1989, probabil ca acelaşi conţinut deranja puterea nou instalata. Astazi, reeditarea ei în ţara de origine a autorului ar însemna o binemeritata recunoaştere a omului de litere, mare patriot şi observator al timpului sau, a carui viaţa a fost pe nedrept mutilata de acţiunea „insectelor” securiste. Ion Caraion, poet, traducator, eseist de o profunda sensibilitate şi ziarist, a adunat în cele zece capitole ale carţii, tumultul existenţei umane sub forţa destructiva a terorii impuse de un sistem social-politic care considera omul, şi în special creatorul, un pericol în calea siguranţei sale, demn de a fi eliminat fara urme şi fara remuşcari, atunci când acesta depaşea limitele fixate prin cenzura. Societatea româneasca, dominata de raul raspândit de puterea proaspat instalata dupa 1944, pierdea valori umane ce-ar fi putut încrusta urme adânci în cultura autohtona, în timp ce alte personaje, sub ameninţare sau din varii interese, alegeau sa serveasca umil cauza regimului comunist, aidoma unor „curteni” servili. Puterea reprezentata de Ceauşescu şi ai sai se manifesta în plan social şi de aici în toate direcţiile sub forma diversiunilor, relei credinţe, minciunilor, rasismului, şovinismului. Limbajul lui Ion Caraion este, pe buna dreptate, dur, zdrobitor, la adresa dictatorului şi a celor care-l urmau în planurile de distrugere nu doar a „osaturii” partidului, ci a societaţii întregi. Raspunsurile lui Caraion, cuprinse în interviurile din carte, sunt tranşante şi adevarate strigate de revolta faţa de pecinginea comunista şi chiar faţa de incapacitatea cetaţenilor de a reacţiona la extinderea unei plagi purulente, capabile sa infecteze şi sa anuleze pâna şi cele mai sigure simţuri. Destinul lui Ion Caraion a fost cumplit de tragic! Creatorul şi-a vazut aripile frânte, dar a continuat sa zboare şi sa poarte lumina chiar în întunericul închisorilor în care a fost aruncat şi condamnat la moarte sau la munca silnica pe viaţa. Dispreţul faţa de moarte, caracteristic eroului român, l-a facut sa o învinga! În 1981, Ion Caraion parasea ţara pentru o lume în care omul era valorizat pentru ceea ce reprezinta şi nu era haituit, traumatizat, umilit. Dar dezradacinarea în fapt,  nu în spirit, a avut un cost: dorul de România şi de o societate normala, acasa. O societate în care mânuitorii cuvintelor sa nu fie omorâţi cu bestialitate, inculţii, proştii, „acefalii” sa nu se cocoaţe pe scaunele puterii oricare ar fi ea, iar intelectualii, oamenii de caracter sa-şi afle locul meritat prin eforturi şi munca.

Anunțuri

Read Full Post »

Satul copilariei mele…

…e undeva, între dealurile din apropierea Râmnicului Sarat. Are un nume frumos: Valea Salciei. Acolo, la bunicii din partea tatalui, mi-am petrecut vacanţele. Bunica şi bunicul aveau suflete nobile şi traiau în armonie cu toata lumea. Departe de civilizaţia moderna, în casuţa lor modesta din mijlocul unei gradini de basm, luminata serile de lampa cu gaz, şi-au dus batrâneţile cu demnitate, aşteptând doar clipele revederii celor şase copii, cinci baieţi şi o fata. Avusesera şaisprezece copii, dar zece murisera-n pruncie. Bunica îi pomenea la toate sarbatorile, iar vara, de Sfânta Maria, la 15 august, aduna rude, apropiaţi şi saraci la o masa întinsa în curtea larga, în capul careia statea totdeauna preotul. De fiecare data, ma emotiona grija cu care pregatea bucatele, colaceii şi coliva, numind fiecare prunc mort când le împarţea cu lumina. Copil fiind, nu-mi dadeam seama de durerea pe care o purta în suflet. Era un ritual cu care ma obişnuisem, la care asistam cu bucurie. Curtea se umplea de nevoiaşi care aşteptau pomana bunicii. Nimic nu trebuia sa perturbe masa dedicata morţilor. Nici vremea, nici vreo gluma nepotrivita. Totul decurgea armonios, în consonanţa cu motivaţia pomenirii. Cu doua zile în urma m-am reîntors la Valea Salciei, dupa douazeci de ani. Bunicii au murit de foarte mult timp. Casa lor a ramas o amintire frumoasa. Astazi, doar câţiva copaci sunt singurii martori ai vremurilor de atunci: corcoduşul în care ma urcam de zeci de ori pe zi, nucul impunator din mijlocul gradinii, salcâmii… Am stat în gradina respirând aerul reavan, privind în jur şi amintindu-mi cu drag de ce-a fost odata. Revedeam cu ochii minţii fetiţa aşezata în iarba, cu o carte în mâna sau cu capul în poala bunicii, ascultând poveşti din vremea razboiului. Cautam cu privirea locul unde, la o masuţa rotunda, pe un scaunel cu trei picioare, şedeam aşteptând fiertura de gaina cu taiţei de casa, specialitatea bunicii, pe care o mâncam din strachina cu lingura de lemn. Când am parasit gradina, am simţit un soi de împacare cu mine. Îmi dorisem sa ajung acolo şi am împlinit dorinţa. A doua zi am mers la cimitir, în vârful dealului, şi am închinat gândurile mele celor care au ştiut sa fie bunicii ideali!

Read Full Post »