Imi este mila de omul acesta care a ajuns la o varsta respectabila şi, la socotelile vieţii, nu prea are ce aduna. N-a facut o casa, de copii s-au ocupat alţii (pe unul chiar l-a dat „de suflet”), iar CV-ul îi este straveziu. Nu-l judecam, doar constatam ca „marele” muzeograf a creat ceva mic, mic de tot, atât cât sa citeşti şi sa priveşti într-o pauza de masa. În rest, vorbe, minciuni, vorbe… Ştie prea bine ca am studiat la Universitate, dar numeşte cu de la sine putere Facultatea de Jurnalism „Stefan Gheorghiu”, deşi în 1990, Şcoala de Partid cu acest nume era desfiinţata. Poate l-o crede vreunul mai puţin informat. Este un exemplu de minciuna cu tenta diversionista, marca Onea. Ca nu are atâţia ani de şcoala pe cât am eu, o ştie foarte bine. Nu se poate masura nici în titluri ştiinţifice, nici în carţi cu mine. Ce-i mai ramâne atunci? Împroşcatul cu cuvinte murdare, care îl ajuta sa se uşureze de povara frustrarilor.
